Care este relația dintre angajamentul paradigmatic al cadrului didactic și practticile sale educaționale?
Practicile noastre educaţionale sunt expresia mai mult sau mai puţin evidentă a angajamentului paradigmatic la care am subscris. Asumarea unor modele teoretice valide şi coerente privind funcţionarea minţii umane, în particular a proceselor psihice responsabile de producerea învăţării este esenţială pentru selecţia şi utilizarea cu succes a celor mai viabile strategii şi metode didactice.
În practica lor educaţională, cadrele didactice, mai mult sau mai puţin conştient, subscriu unui corpus de principii şi asumpţii teoretice care le ghidează şi orientează apoi întregul demers instrucţional. Mai precis, angajamentul paradigmatic al celui care organizează instruirea, mai exact asumpţiile sale referitoare la modul în care funcţionează mintea celor care învaţă, precum şi cele care vizează modul în care trebuie să se realizeze predarea eficientă, au un rol esenţial în predare. Acestea afectează în mod hotărâtor acţiunile, deciziile şi practicile efective ale cadrului didactic. Altfel spus, concepţiile rigide ale cadrului didactic despre predare şi învăţare se vor reflecta în practica sa prin construirea unor contexte limitate de învăţare şi cu implicaţii scăzute asupra procesului de învăţare al cursanţilor. De exemplu, un cadru didactic care înţelege predarea în mod simplist ca un proces de transmitere a cunoştinţelor de la cadrul didactic către studenţi va atribui acestora un rol pasiv în învăţare. El se va centra preponderent pe demersul său în prezentarea cunoştinţelor către cursanţi şi mai puţin pe implicarea lor în prelucrarea acestor informaţii. Prin contrast, asumarea de către cadrul didactic a unor conceptualizări valide şi integratoare despre predare şi mecanismele învăţării umane are un impact pozitiv asupra învăţării studenţilor. Aceste conceptualizări se vor traduce în practică prin construirea de către cadrele didactice a unor strategii instrucţionale eficiente, cu scopul de a determina la cursanţi experienţe semnificative de învăţare. În această situaţie, accentul în instruire va cădea pe procesul de învăţare al cursanţilor, pe modul în care ei sunt implicaţi în propria învăţare şi nu pe acţiunile şi demersurile cadrului didactic. Mai mult, în acord cu paradigma constructivistă, cadrele didactice trebuie să interpreteze învăţarea ca pe un proces de construire activă a cunoştinţelor de către fiecare cursant, de aplicare şi modificare continuă a acestor cunoştinţe. Cadrul didactic va configura strategii de instruire cât mai variate astfel încât să creeze cele mai favorabile condiţii necesare învăţării. În acelaşi timp, studiile de specialitate au demonstrat că învăţarea se produce facil şi eficient dacă strategiile utilizate ţin seama de caracteristicile cursanţilor, dar şi de caracteristicile conţinutului care face obiectul predării. Indiferent de strategiile alese în predare, cadrul didactic trebuie să se focalizeze prioritar pe calitatea experienţelor de învăţare pe care le oferă studenţilor şi, mai puţin, pe propriile acţiuni.
Centrarea pe student și behaviorismul
O retrospectivă atentă asupra modelelor teoretice din domeniul educaţional ne poate surprinde prin numărul şi diversitatea acestora. În marea lor majoritate, acestea au avut rolul de a explica diverse probleme educaţionale şi de a fundamenta practicile de predare – învăţare. Se urmăreşte păstrarea doar a acelor modele care emerg din paradigme psiho-pedagogice viabile şi sunt validate empiric. Acestea oferă coerenţă acţiunilor şi practicilor educaţionale, permit generarea de explicaţii, interpretări privind reacţiile şi modul de gândire al cursanţilor şi al cadrului didactic, dar şi emiterea de predicţii asupra evoluţiei cursanţilor.
Una din practicile didactice la care, în literatura de specialitate, s-au făcut foarte frecvent referiri încă din anii 1960 este cea a „predării centrate pe student”. De la lansarea sa şi până astăzi, accepţiunile sintagmei „centrare pe student” au suferit mutaţii semnificative, fiind determinate, în primul rând, de paradigmele teoretice în sânul cărora a fost absorbită şi s-a dezvoltat. Spre exemplu, Învăţarea programată sau Sistemul personalizat de instruire (aşa numitul Plan Keller) sunt, în fapt, metode centrate pe student, ele fiind expresia curentului behaviorist. Conform perspectivei behavioriste asupra învăţării, comportamentele umane sunt determinate exclusiv de factori externi. În consecinţă, învăţarea şi menţinerea unui comportament depinde de întăririle şi pedepsele, primite din exterior, cu care sunt asociate aceste comportamente. Metodele centrate pe student, ancorate în această paradigmă, respectă principiul conform căruia „oricine poate învăţa orice” atât timp cât condiţiile de învăţare sunt adecvate şi bine controlate, iar timpul pus la dispoziţia celui care învaţă este suficient. Cadrului didactic îi revine rolul de a organiza informaţia care trebuie însuşită astfel încât învăţarea să nu poată fi evitată de către student. Altfel spus, cadrul didactic este cel care hotărăşte ce învaţă studenţii, iar studenţii controlează doar ritmul în care învaţă conţinuturile respective.
Centrarea pe student și umanismul
O altă metodă didactică considerată centrată pe student este Învăţarea auto-dirijată. Ea are la bază principiile psihologiei umaniste, conform cărora, cel care învaţă are libertatea deplină de a decide asupra a ceea ce învaţă, în raport cu propriile nevoi şi dorinţe de dezvoltare. Această metodă se distinge calitativ şi, în mod semnificativ, de cele behavioriste. Astfel, am observat că, în cazul Învăţării programate şi a Sistemului personalizat de instruire, cel care defineşte obiectivele şi conţinuturile învăţării este cadrul didactic, iar studenţii impun doar ritmul învăţării. Prin contrast, în cazul învăţării auto-dirijate, responsabilitatea selecţiei obiectivelor şi propunerii conţinuturilor revine studenţilor. Mai mult, activităţile iniţiate pentru atingerea anumitor obiective de învăţare şi dovezile că aceste obiective au fost atinse sunt negociate cu cadrul didactic şi stipulate în contractul de învăţare.
Centrarea pe student și cognitivismul
În sfârşit, o a treia perspectivă teoretică ce a asumat „centrarea pe student” este cea constructivistă. Constructivismul consideră că indivizii îşi construiesc activ propria interpretare a informaţiilor şi situaţiilor cu care se confruntă, iar în acest proces un rol foarte important revine şi interacţiunii sociale. Una din cele mai cunoscute metode didactice dezvoltate pe principii constructiviste este metoda învăţării prin problematizare. În cazul acesteia, centrarea pe student înseamnă identificarea, definirea şi interpretarea problemelor de către cel care învaţă şi nu doar redarea sau expunerea acestor informaţii. Altfel spus, utilizarea problemelor în învăţare este asociată cu o prelucrare de adâncime, adică elaborată a informaţiilor, ceea ce facilitează însuşirea profundă şi de durată a cunoştinţelor. În plus, învăţarea presupune colaborarea între cei care învaţă, astfel încât este promovată nu doar învăţarea independentă ci şi cea interdependentă.
Ce sunt strategiile didactice și cum trebuie să le selectăm?
Într-o accepţiune larg uzitată, prin strategie, înţelegem o modalitate particulară de combinare şi organizare a unui set de metode şi mijloace care au fost selectate în vederea atingerii unui scop prestabilit. Dacă ne referim explicit la mediul educaţional, ea poartă denumirea de strategie didactică. Componentele esenţiale ale unei strategii didactice sunt metodele şi tehnicile didactice. Prin combinarea creativă a acestora, cadrul didactic îşi construieşte, în fapt, strategii de acţiune. Mai precis, el îmbină activităţile de învăţare şi muncă independentă cu activităţile de învăţare în grup şi de muncă interdependentă, în vederea atingerii unor finalităţi dorite. Învăţământul modern pune un accent deosebit pe dezvoltarea capacităţilor cognitive complexe şi a abilităţilor sociale ale cursanţilor. În acest sens, se recomandă apelul la o metodologie cât mai variată, dar cu un accent explicit pe metodele interactive.